Larisa Iordache
gimnastă română, medaliată olimpică, mondială și europeană

Orice poveste începe cu “A fost odată…”.  De această dată, însă, povestea mea în gimnastica artistică românească „Se scrie” în continuare.

Am intrat în sala de gimnastică la vârsta de cinci ani și jumătate și m-am antrenat continuu în fiecare zi.   Trebuie să-ți placă atât de mult gimnastica încât să poți trece peste fiecare încercare. Nu-mi place să ies pe locul II, de aceea muncesc cât pot de mult şi încerc să mă menţin în fruntea clasamentului”, am declarat acest lucru când aveam 12 ani.

Cel mai mare obstacol pe care l-am întâmpinat în gimnastică au fost accidentările. Am avut parte de șase operații. Încă am dureri când fac elemente mai complicate la paralele, dar trec peste ele. Pot să fac asta pentru că am încredere în mine și în propriul corp, știu că pot controla fiecare mișcare.

Înainte de Campionatele  Mondiale de la Montreal mă simțeam pregătită. La Campionatele Naționale de la Ploiești, organizate cu două săptămâni înainte, câștigasem patru medalii de aur și eram foarte încrezătoare. Când am ajuns la Montreal, la Campionatele Mondiale din octombrie 2017, toate antrenamentele au mers foarte bine. Integralele îmi ieșeau perfect, dar tot eram agitată. Când m-am trezit în ziua competiției, aveam palpitații, nu puteam să mă controlez. Nu erau emoții de concurs, pentru că mi-am repetat integralele în minte și mi-a ieșit totul perfect. Am intrat în arena de competiție și m-am asezat  în colțul solului, primul aparat. Mai era doar un minut din încălzire și parcă ceva mă ținea pe loc, să nu pornesc în linie acrobatică. Antrenorul mi-a zis: „Dă-i drumul, trebuie să te încălzești, n-ai ce să faci”. Și am pornit. Am auzit doar un poc. Atât. Nu m-a durut nimic. Am crezut ori că mi-a fugit glezna, ori că s-a rupt solul sub mine. Am căzut pe sol și tot sentimentul acela pe care nu-l puteam controla s-a răspândit.  A venit apoi medicul din comitetul de organizare, care și-a dat seama că tendonul ahilian e rupt, pentru că nu mai puteam să mișc piciorul. Când am auzit că e rupt,  mi-am dat seama că totul s-a terminat pentru mine.

Când am spus că sunt pregătită pentru orice nu mă așteptam chiar la asta. N-am crezut că toată munca noastră, a mea și a antrenorilor, se poate evapora într-o fracțiune de secundă. Dar, cum e vorba aceea, “cazi de șapte ori, te ridici de opt”. Eu o aleg de fiecare dată, iar acum din nou o să o fac si sper să îmi iasă mai bine!

După două operații nereușite în România și a treia, cu succes, la Viena, am fost uimită de cât de repede am reușit să mă acomodez începând cu luna februarie 2019 când am reînceput antrenamentele în sală. Sunt încrezătoare în piciorul meu și nu-l feresc de absolut nimic, pentru că tendonul e acum mai sănătos. E o mare bucurie să pot realiza elementele preferate după o perioadă lungă de pauză, mi-au lipsit foarte tare. Chiar dacă e obositor și câteodată simt că nu mai pot, pentru că piciorul nu mai rezistă atât de mult la efort, îmi place și repet încontinuu. Sunt conștientă că, prin ambiție, atitudine pozitivă și multă muncă, voi putea depăși orice încercare.

Îmi doresc foarte mult să particip la Jocurile Olimpice de la Tokyo, din anul 2020, să ajut echipa României și să câștigăm medalii olimpice pentru România. Pentru aceasta, știu că pe parcursul anului 2019 trebuie să mă antrenez intens, pentru a putea să mă prezint în cea mai bună formă la Olimpiadă. Și am încredere că așa va fi!

În anul acesta de pauză, am început să văd lucrurile altfel. Acum nu mai sunt copila Larisa, m-am maturizat. Am luat hotărârea de a practica gimnastica din nou pentru că stiu ca acel moment când sunt pe aparat e momentul meu. Nu mi-l ia nimeni. Știu că eu sunt acolo și pot controla fiecare miscare a corpului Iubesc când oamenii mă privesc și citesc bucuria pe chipurile lor, când mă văd în sala de concurs. E ca și cum oferi un cadou și te bucuri că reușesti să faci pe cineva fericit.

Simte-te bine în corpul tău!

Înapoi!